Mulți se gåndesc la președinții Romåniei ca la niște ființe atinse de senilism la vårste fragede; dar nu e corect, fiindcă marii noștri șefi sunt de fapt niște clarvăzători. De pildă, luminatul Emil Constantinescu, amintiți-vă, în campania electorală care avea să-l ungă președinte, a promis mulțimii alegătoare că a venit vremea „să nu se mai sacrifice poporul, ci politicienii“.
După ce campania s-a dus pe pustii, nici cel mai atent observator n-a remarcat vreun sacrificiu cåt de mic la oamenii puterii. Senatori și miniștri, primari și prefecți au continuat să se rumenească de mai mare dragul, adăugånd noi straturi de bunăstare la patrimoniul personal. Și-atunci, norodul a prins să se întrebe: bre musiu președinte, și cu sacrificiile celor de la putere rămåne ca-n tren!?
Acuma, ce să zic, politicienii totuși se sacrifică în felul lor, mititeii. Să ne gåndim la atåtea afaceri care trebuie administrate ca sa iasă banul ghebos: nu cer ele un consum celebral imens, care pånă la urmă tot sacrificiu se cheamă? Sau atåtea chiolhanuri patriotice, la care e musai să participe, în calitate de aleși democratici… Ia să presupunem că se servesc pe acolo homari de ogradă, cu sos monegasc (nu cred că există așa un sos, dar îmi place cum sună)… Nu-i așa că, oricånd, le poate rămåne în gåt o tibie de homar sau o stea din coniacul franțuz din care s-au servit?
Apoi, să ne gåndim și la aceia care-s detașați cu slujba la Bruxelles. Păi, a face naveta pe ruta – zic și eu la întåmplare – Gura Humorului-Bruxelles, via Costești, nu este istovitor, mai ales cånd nu prinzi loc la vagon de dormit? Uitați-vă bunăoară la țața Norica Apenelistului și gåndiți-vă ce greu e, cu menopauza ei, să-și ridice miile de euro de la casierie și să le care pånă acasă. Ca să nu mai socotim că țața Norica, bună familistă cum o știm, în mod sigur și-o va lua în bătătură din Bruxelles și pe nepoțica ei celebră, să voteze nițel și dånsa, că-i curioasă.
Toate astea înseamnă sacrificii. Dar apropo de politicienii sacrificați de care vorbea nea Constantinescu; bine ar fi ca, din cånd în cånd, să mai fie cåte unul sacrificat pe eșafod, de preferință în piața publică.
