Ați urmărit vreodată, în plină evoluție, un bivol cântând la muzicuță? Eu, vă spun cu toată modestia, am avut parte de privilegiul acesta, pentru care, totuși, nu merit invidiile dumneavoastră. Mă aflam, săptămâna trecută, în aeroportul Otopeni, când, smulgând violente trepidații din podea, în incintă a intrat un bivol de vreo două sute de kile, înecat în osânză, cu un muget pițigăiat, care semăna izbitor cu o muzicuță defectă.
Fiind nu un bivol oarecare din vreo turmă amărâtă, ci un bivol-vedetă-TV-cu-lanț-de-aur-la-grumaz, sunetele instrumentului său îi ieșeau de pe bot cu mare ostentație, ajungând în valuri la tot publicul călător și, implicit, ascultător fără voie. La tot talk-show-ul contribuia și faptul că bivolul era însoțit de o altă cornută, ceva mai delicată în zestrea sa de kilograme, ceea ce-i făcea muzica adaptabilă pentru punerea în scenă a unui dans nupțial. E adevărat, masivul mascul ar fi putut discuta cu femela lui mai în taină, pe voce discretă, dar nu era prost s-o facă. În viziunea sa, toată suflarea din aeroport era datoare să-l vadă, să-l audă și să-l admire. În plus, trăgea speranță ca efortul său decibelic să-i mai topească din colesterol.
Așa am aflat cu toții că cei doi, masculul cornut și femela cornută, urmează să zboare spre New York și că el nu-și mișcă tonajul într-acolo pentru prima dată, fiind deosebit de umblat prin coclaurii meridianelor ce împart planeta noastră în felii ca de pepene. Într-un moment de respiro, el și ea s-au furajat cu senviciuri și s-au adăpat cu sucuri și cafele, pentru a prinde puteri, căci îi aștepta un drum lung, nu lipsit de peripeții.
Uite-așa l-am văzut eu, în carne și oase, pe Horia Ivanovici, ceahlăul presei sportive din România! Fericiți sunt cei care, spre deosebire de mine, i-au contemplat evoluția doar pe micul ecran, acolo unde, dacă ceva nu-ți convine, schimbi ușor postul TV, printr-o simplă apăsare pe cerculețele telecomenzii!
