Taxa de poluare are totuși o noimă, gândindu-ne că mașinile împroașcă în atmosferă otrava noxelor; dar poate că mai indicată ar fi fost perceperea unei taxe de poluare auto sonoră (TPAS). E logic deoarece, în general, cu cât automobilul e mai forțos, mai bengos și mai lucios, cu atât mai insuportabilă îi este otrava decibelică.
Pe bulevarde, trec lasciv, mișcând provocator din crupe, limuzine umplute cu puștani de bani gata, necopți la vârstă sau doar la minte. Considerând că ceilalți participanți la trafic – șoferi și pietoni – nu dețin suficiente cunoștințe muzicale, îi culturalizează forțat, din mersul lor agale pe patru roți.
E ca un fel de post tv "Taraf", difuzat însă doar stradal, unde toată floarea guților, a florin-salamilor, a adrienilor de la Vâlcea sau de la Pocreaca – să trăiască cine i-a transferat din piața agro-alimentară în cea muzicală! – se contopesc într-un cocteil care-ți înnoadă nervii încă zdraveni, vârându-i în vârtejul cel mai adânc. "Le-am spus la dușmanii mei/ Să ia harta după ei/ Că s-au rătăcit mereu/ Și s-au pierdut pe traseu!" Brusc simt că am nevoie de o hartă, devenind și eu dușman de ultimă oră al guristului.
Polițiștii le fac cu ochiul și le zâmbesc mașinilor muzicale, în vreme ce extremistul din tine visează la un Ku-Klux Klan muzical, însărcinat să scurteze gâtlejurile din care provin vocile care ne înnegresc viața. Doar arareori, vijelia din laringele lui Vali e acoperită de duduitul muzicii house, provenită din limuzinele tinerilor ce știu că-n viață cine răcnește mai tare are mai mult succes. Ah, stradă, stradă… prea mulți și cu prea multă lejeritate profită de democrația asfaltului tău!
Dar știți ce este revoltător? Că dacă eu m-aș plimba în mașină cu Eric Clapton, Bob Dylan, Vangelis sau clasicii Beethoven și Rachmaninov dați la maximum, polițistul m-ar amenda fără ezitare de mi-ar sări pălăria de pe scăfârlie, muștruluindu-mă în plus că așa ceva nu se face, stimate conducător auto, unde ne trezim?!
