Inutilitatea. Președintele decretează referendum pentru votul uninominal "absolut". E unul dintre cele mai nesăbuite gesturi pe care le-a făcut, și seria e lungă. Toată lumea vede că rostul acestei inițiative nu e altul decît tentativa de a-i mai da un pumn în nas premierului Tăriceanu. Dar și mai vizibilă, pentru cine gîndește cuminte, e absurditatea demersului. Se face referendum atunci cînd chiar nu știm cum stăm, atunci cînd într-o chestiune de importanță națională opinia publică este atît de divizată (fie "pe muchie", 50-50, fie dimpotrivă, foarte răzlețit) încît nu avem altă soluție de a afla care e, totuși, voința majoritară. În situația de față, însă, referendumul deschide, cu scîrțîială asurzitoare, pe bani grei și cu alte pierderi majore (deplina confuzionare a campaniei europene) o ușă larg deschisă. După ani de discursuri găunoase și, bine-nțeles, maniheiste (pe liste = rău, uninominal = bun), populația e răs-, e arhi-, e ultra-îndoctrinată cu ideea (falsă!) că votul uninominal e salvarea, mîntuirea și progresul. Sunt gata să pariez că un simplu sondaj, de cîteva mii de euro, făcut temeinic, ar arăta fără dubiu că peste 80% din alegători sunt gata să spună "DA! URRRA! TRĂIASCĂ!" minunatului vot uninominal. Răspunsul e categoric știut dinainte – și atunci, la ce bun să cheltuim sume imense și să trimitem la subsol problematica europeană? Numai ca să-și mai dezlănțuie o dată președintele Băsescu pulsiunile umorale?
Ineficiența. Se face referendumul. Aruncăm milioane de euro. Zăpăcim complet discuția despre Uniunea Europeană și legătura ei cu viața omului de rînd. Bramburim procesul electoral, cu două comisii, două buletine ș.a.m.d. Admitem, prin absurd, că uitînd de prețul alimentelor, al gazelor, al curentului electric, al întreținerii, de jalea spitalelor, a școlilor, a trenurilor, românii vin în număr suficient și rezultatul, desigur pozitiv, al plebiscitului este validat. EI, ȘI? Conform Constituției și conform, în esență, spiritului legilor, el poate să nu aibă niciun fel de efect direct. Știu și țîncii că mandatul unui parlamentar nu este imperativ, altfel spus: absolut nimeni nu-i poate dicta unui deputat/senator ce să voteze. Rezultatul referendumului va fi aprobarea unui principiu. Atît. Nicio obligație expresă, instituțională, pentru Parlament, doar o presiune moral-politică. Parlamentarii nu votează principii, ci pagini de lege, articol cu articol: ăsta da, ăsta nu, ăsta cu amendamentul cutare etc. etc. Textul care, să presupunem, se va produce ulterior, poate trena – reglementar! – ani de zile (și chiar pica!), dacă Parlamentul nu e, în majoritate, satisfăcut. Încă o dată, președintele Băsescu nu înțelege că nu poate guverna contra partidelor, decît dacă, în stil Carol al II-lea, le-ar desființa.
Nocivitatea. Și acum, să ajungem la fond. Ce propune președintele Băsescu? Să alegem parlamentarii prin modalitatea în care alegem primarii. În circumscripția X se prezintă (să zicem) 5 candidați (de fapt, pot fi și 15, și 25, aiuritor pentru alegători!). Voturile se vor repartiza (imaginez procente plauzibile): 30%, 25%, 20%, 15%, 10%. Cîștigă mandatul cel cu 30%. Iar 70% dintre alegători au votat "degeaba", nu au niciun reprezentant în Legislativ. (La primării, acest imens dezavantaj al votului uninominal e compensat prin faptul că primarul e dublat și controlat de un consiliu în care simpatizanții celorlalte opțiuni au reprezentanți care, prin coalizări, pot contracara orice). Fără să mai discut acum despre calitatea foarte îndoielnică a vedetelor de toate soiurile care se pot prezenta și cîștiga la asemenea scrutinuri, întreb: chiar crede cineva că acest sistem păgubos avantajează democrația în România?
Se mai vorbește de un sistem "mixt": jumătate uninominal, jumătate pe liste. Aici, sunt, de fapt, iarăși două variante: liste "clasice", adică în care ordinea e hotărîtă de partide (ca pînă în prezent), sau listă "națională", în care se procedează la o redistribuire a voturilor primite de către cei înfrînți în scrutinul uninominal. Ambele variante au defectul că a) sunt complicate, b) scapă controlului alegătorului, c) permit în final combinații aritmetice la calculator ca să iasă cine trebuie (știm în ce țară trăim!).
Soluția pe care nu obosesc s-o susțin este VOTUL UNINOMINAL PE LISTE. Ea pleacă de la premisa că, oricît de nemulțumiți am fi de partide și coteriile lor, altă soluție mai bună pentru o viață realmente democratică nu e decît parlamentarismul pluripartinic. Partidele grupează cele cîteva mari orientări politice posibile, în jurul cărora coagulează milioane de oameni. În sistemul votului uninominal pe liste, partidele doar propun candidați, în ordine alfabetică, pe liste, dar nu mai pot decide (ca pînă acum, prin plasarea pe primele locuri) cine va intra. Electoratul e, astfel, suveran. Se realizează mult clamatul deziderat "să votăm oameni, nu liste!", se dă o șansă reală și independenților, se obține o bună reprezentativitate, atît la nivel regional cît și global.
Dar mă tem că predic în deșert. Se va înfăptui soluția cea mai avantajoasă celor tari, nu celor mulți. Toată agitația ascunde interese care sunt departe de cele, reale, ale cetățeanului de rînd.
