Am mai scris în aceste coloane despre școală. Dar sunt obligat să revin, pentru că deunăzi a ieșit ministrul Adomniței cu pachetul d-sale de legi și ne provoacă la dialog. Ni se propune un proiect de Lege a învățămîntului superior, un proiect de Lege a învățămîntului preuniversitar și un proiect de Statut al personalului didactic.
Aș vrea să reamintesc cititorului că am fost, cu niște ani în urmă, președinte al Comisiei de învățămînt de la Senat și, în acea calitate, am condus lucrările de elaborare a unei legi a învățămîntului și a unui statut al personalului didactic. Au fost, atunci, în Parlament, dar și în mass-media, un an de zile, dezbateri mai mult decît aprinse. Am strîns miezul acelor discuții într-o carte, publicată în anul 2000 la Editura "Institutul European" (Cronica unei mari dezamăgiri – Politică între "da" și "nem", 332 pp.). Legea și statutul produse atunci, care au șters deosebirile de vederi dintre Putere și Opoziție, au satisfăcut cerințele majorității largi a oamenilor școlii.
Am dat o lectură rapidă noilor proiecte și am efectuat o comparație. Semnalez lucrurile care m-au deranjat la o primă vedere.
1. Salariul profesorului de la țară. O victorie în "bătălia" din anii 1997-1999 a fost introducerea în lege a unei prevederi care stipula o creștere substanțială a salariului cadrului didactic care predă în mediul rural. În funcție de distanța față de centrul urban, sporul la salariu putea ajunge pînă la 90%. Situația învățămîntului la sate era, atunci, rea de tot – acum e catastrofală. "Partea cea mai dramatică e faptul că ponderea populației de origine rurală din totalul studenților a scăzut pe țară la mai puțin de 5%, iar în unele universități la sub 1%", constata regretatul fost rector al Universității bucureștene, prof. Ioan Mihăilescu, într-un articol (Facultatea – interzisă fiilor de țărani), publicat în Adevărul din 9 sept. 2005. Situația s-a înrăutățit an de an, școlile de la țară sunt burdușite cu suplinitori cu pregătire precară. E explicabil: cărui profesor să-i convină a trăi și munci în condițiile medievale de acolo? În acest context, e cu totul revoltătoare dispariția din proiectul de lege a acelor sporuri, care aveau rostul de a-l cointeresa pe dascăl să bată colbul și noroiul cătunelor și de a da o șansă copiilor din acele spații defavorizate.
2. Istoria și Geografia în ungurește? Multă energie s-a consumat, la vremea de care vorbeam, în confruntarea cu UDMR pe chestiunea respectării unei prevederi tradiționale a legilor învățămîntului românesc. Și s-a reușit. E vorba de cea cuprinsă, de ex., în art. 11 al Legii învățămîntului secundar din 1931 (elaborată sub ministeriatul lui Nicolae Iorga), care suna astfel: "Oricare ar fi limba de predare a secțiunii minoritare, limba română, istoria Românilor, geografia României și instrucțiunea civică se vor preda obligatoriu în limba română". Mulți copii de prin Harghita sau Covasna nu știu o boabă românește. Ei învață acolo limba statului în care trăiesc ca pe o limbă străină, exotică, stranie, cu care, după terminarea orei de română, nu mai au niciun contact. Istoria și Geografia, adică timpul și spațiul țării lor, predate și studiate în românește, constituiau terenul de exersare, de utilizare efectivă, vie, a ceea ce au învățat la orele de română. Ei bine, proiectul d-lui ministru Adomniței a abolit acea prevedere. Și Istoria și Geografia vor fi în ungurește, cu mărunta concesie că "se menține transcrierea toponimiei și a numelor proprii și în limba română" (Legea Înv. Preun., art. 53, alin. 4). E absolut scandalos.
3. Secretomanie? O ciudată prevedere apare, în două dintre legile propuse de ministrul Cristian Adomniței, într-o manieră contradictorie. "Se interzice utilizarea în incinta unității/instituției de învățămînt a oricăror mijloace de înregistrare audio-video în timpul programului școlar", stă scris în Legea Înv. Preun., la art. 12 (6). "Înregistrarea audio-video sau prin alte mijloace a activității didactice poate fi făcută numai cu acordul cadrului didactic. Încălcarea acestei prevederi se pedepsește conform legii" (care lege?), spune Stat. Pers. Did., la art. 11 (2). Lăsînd deoparte contradicția (ori e categoric interzis, ori e permis numai cu acordul cadrului), să mergem la fond. Ce rost are această prevedere? Firește că trebuie strict interzise convorbirile telefonice în timpul programului, dar aceea e cu totul altceva. Ce nenorocire se întîmplă dacă elevul înregistrează, cu un dispozitiv oarecare, ce spune profesorul, în timpul orei, despre munții României, sau despre bătăliile lui Mihai Viteazu cu turcii, sau despre organizarea Uniunii Europene, sau despre reproducerea mamiferelor? Se petrec în sălile de clasă lucruri confidențiale, mișmașuri secrete, care n-au voie să iasă dintre zidurile școlii? E ceva de ascuns? O fi ora de clasă vreo întîmplare privată, vreun ritual masonic și nu știm noi?
