Ne lăsăm furaţi de scandalurile curente de pe micile ecrane şi din paginile ziarelor, de tevatura ivită din chestiuni care n-au, în fond, nici cea mai mică importanţă şi uităm, adesea, să privim lucrurile de sus, de unde se vede în ce lume strîmbă trăim. Am să dau cîteva exemple.
Profesorii părăsesc în masă învăţămîntul, medici şi cadre sanitare medii fug unde văd cu ochii în Europa. Motivul: salarii de batjocură, cîteva milioane de lei vechi. Atît zice statul că poate da. În acelaşi timp, însă, tot el, statul (de RAPPS e vorba), dă unei banale firme de avocatură 400 de milioane de lei vechi pentru nişte servicii care n-au existat, iar dacă ar fi existat ar fi presupus o implicare de cîteva ore. Avem dreptul să ne întrebăm: cu cît e mai calificată munca acelui avocat de e plătită – de unul şi acelaşi stat – cu vreo sută de milioane pe oră, în timp ce profesorului sau medicului nu i se dau nici 30.000 pe oră?
Un pensionar primeşte un milion, două, trei pe lună. Pentru mine rămîne un mister sinistru cum se poate trăi cu această sumă. Unor granguri, membri în -consiliile- unor privatizări care NU au avut loc, care NU au reuşit, li se oferă mii de euro pe lună. Ba mai vine şi prim-ministrul şi le plînge de milă, că ei, ca miniştri, au salarii mici şi trebuia să li se mai dea ceva, că nu se-ajungeau, le plîngeau copiii pe acasă de foame. Ce ţară e asta?!
Alt exemplu. Cunosc familii modeste, din Bucureşti sau din provincie, care au avut cîte-o căsuţă şi o grădină. Ceauşescu a construit, pe locurile lor, cîte un bloc sau magazin sau şcoală. A venit -revoluţia- şi capitalismul. Oamenii cer o compensaţie pentru ce li s-a luat. (În genere, e vorba de despăgubiri modeste, de 20-30.000 de euro, dar care, pentru ei, ar reprezenta o avere). Bat de ani de zile tribunalele fără să fi văzut un leu. În schimb, pentru a cumpăra Peleşul de la Regele Mihai, cu 30 de milioane de euro, se găsesc bani. Pentru a-i da 60 de milioane de euro (vorba vine, nu ne-am născut chiar alaltăieri) unui Habsburg în schimbul Branului, iar se găsesc bani. Întreb din nou: ce ţară e asta, a cui e?
Încă un exemplu: oamenii din serviciul sanitar de urgenţă au ieşit în stradă pentru că nu se mai putea. Merg cu nişte salvări ruginite şi răscîrpite, cu cîte 3-400.000 la bord, vechi şi de 20 de ani. În aceeaşi ţară, în acelaşi timp, miniştri se preumblă cu Audi, BMW-uri şi alte mărci de multe zeci de mii de euro. De ce pentru acele maşini au fost bani şi pentru salvări nu? (După părerea mea – şi am spus-o la vremea cuvenită şi în Senat, textul a apărut şi-ntr-o carte – e o neruşinare ca instituţiile bugetare, începînd cu Preşedinţia, continuînd cu Guvernul şi Parlamentul şi trecînd prin toate celelalte, mai mult sau mai puţin pompoase, să aibă şi să folosească maşini care nu sunt fabricate în România. De unde au Guvernul şi Parlamentul bani pentru maşini străine? Şi de ce trebuie Guvernul, Parlamentul şi toate agenţiile şi para-agenţiile, care trăiesc numai din banii contribuabililor, să îngraşe conturile unor firme de aiurea? Nu e mai normal ca aceşti bani să meargă în buzunarul inginerului şi muncitorului român, şi în drumuri, şi pensii, şi parcări, şi dotări în spitale…? Aş vrea să mi se spună, cu lux de amănunte, ce ar păţi un ministru dacă ar circula cu un Logan sau cu un Cielo. Chiar mă interesează acut acest lucru, ce ar păţi el.)
Acum, că mi-am vărsat năduful, îngăduiţi-mi să mă refer la două chestiuni fără legătură directă cu cele de mai sus. Aţi mai trecut de curînd pe Republicii? Aţi văzut clădirea aceea ca nişte -balcoane închise-, cu multe etaje, de lîngă Biserica Armenească? (De fapt, ce zic eu -de lîngă-? că e, practic, lipită de biserică, doar o pisică poate trece printre). Opinia mea fermă e că acela care a aprobat o asemenea monstruozitate urbanistică ar trebui întîi pălmuit şi apoi băgat la puşcărie. Exista un precedent: cilindrul ăla de sticlă, caraghios şi ieftin, de pe Calea Victoriei (o bancă sau aşa ceva), aflat chiar în preajma a două dintre cele mai frumoase clădiri ale Bucureştilor: CEC-ul vechi şi Poşta Mare. Dar oroarea edilitară de pe Republicii bate orice record de nepotrivire, de absurditate arhitecturală.
Si închei cu Băsescu. Circulă scepticismul: că referendumul nu va reuşi. Şi eu cred că nu va reuşi referendumul. Dar, pînă la referendum, Parlamentul trebuie să-şi facă treaba şi să-i arate cartonaşul rosu. O ridicare a permisului de conducere pe 30 de zile i-ar prinde bine şi ţării şi preşedintelui. Acesta din urmă ar avea răgazul de a mai citi Codul Rutier Fundamental şi alte coduri, utile vieţii printre oameni.
