Un text melodramatic
Știre tv. O femeie amărîtă, de la țară, a plecat la pădure să culeagă niște crengi și vreascuri pentru foc. Era însoțită de un nepot de cîțiva ani și de un cățel. În pădure, a fost atacată de un urs. A mușcat-o de mîini, de față. Copilul s-a ascuns după un copac, țipînd după ajutor. Cățelul s-a repezit la urs, a sărit pe el, l-a hărțuit pînă l-a făcut să abandoneze. Femeia a scăpat cu viață, cu doar cîteva răni vindecabile.
Trăim într-o țară în care oameni bolnavi au fost lepădați din mașina Salvării, fiindcă nu-i voia niciun spital. În care unii medici nu se uită la tine pînă nu scoți plicul. În care, pe străzi sau în mijloacele de transport în comun, americănescul Don't involve! (Nu te băga!) duce egoismele pînă la nesimțire și cinism. În care chiar un prim-ministru le-a scăpat unor sinistrați aflați la marginile disperării o frază ironic-iritată: Și ce vreți, să vă fac hotel?
Cățelul acela vine, probabil, din altă lume. Din lumea Baltagului lui Sadoveanu sau din cea în care cîinele asasinatului duce d'Enghien a zăcut pînă la capăt pe mormîntul aceluia, nemaivrînd să trăiască fără stăpînul lui. El, cățelul de ogradă săracă, s-a băgat. Fiindcă o namilă îi făcea rău celei care-i dă de mîncare și un adăpost. Și, poate, uneori, o mîngîiere. Celei care-l culesese de pe drumuri, unde-l lovise o mașină. Fiindcă mai trebuie să adaug un amănunt: cățelul care i-a salvat viața femeii nu e mult mai mare decît o pisică obișnuită și nu are decît trei picioare…
Taxa de exmatriculare
De cînd sunt, n-am avut decît automobile la mîna a doua. Încă nu știu cum e să-ți iei unul nou-nouț. Trebuie să fie foarte plăcut. Nu și în România, unde a-ți cumpăra o mașină e o faptă penală. Se pedepsește cu amenzi enorme. E adevărat că, din ipocrizie, nu li se spune amenzi. Întîi le-au botezat "taxă de primă înmatriculare". Apoi s-au gîndit la un nume mai pompos, mai cu grijă pentru planetă: "taxă de mediu". Oricum i s-ar zice, e o monstruozitate, mai rea decît fumăritul de pe vremuri (taxa pe fumul din horn). Plătim nenumărate biruri pentru cele patru roți: impozitul, tva, taxa de drum, rovinieta, asigurarea obligatorie ș.a. Acum au inventat taxa primordială. Îți iei mașină? Te plesnim. Dai pe ea 2000 de euro – ne mai dai nouă 3. Uite-așa, de-al dracu'. Aș fi înțeles să se pună un impozit progresiv cu cît e capacitatea cilindrică mai mare, cu cît e mai scumpă și cu cît e mai veche. Dar rezonabil progresiv: să crească, de pildă, cu 1-2 la sută pentru un an în plus. Și, firește, cu diferențe mari pentru lux. Asta, da. Pentru că una e mașina omului "normal", de 10.000 de euro, și cu totul altceva mașina de fițe de 50.000, 100.000 și peste. Cine are 50.000 pentru un automobil, nu se mai uită la 3-4.000 în plus. Dar în impozit, și atît. Nu taxa inițială, aberantă, jecmănitoare, percepută fără nicio noimă, fără niciun contraserviciu, fără niciun efect vizibil.
O Bibliotecă tîrzie
Aud că, în fine, se vor găsi bani pentru terminarea Bibliotecii Naționale, de pe Splai (după ce, acum cîțiva ani, trecuse prin capul cuiva, foarte sus-pus, nesăbuința de a fi transformată în… sediu al Guvernului!). E drept că de la veste pîn' la faptă mai e cale, dar e un motiv de speranță. Dintotdeauna, această clădire somptuoasă, începută în 1986 și aflată încă în stare jalnică (prin devastare și jefuire), a reprezentat pentru mine două lucruri diferite. Pe de-o parte, o rușine a noilor vremuri, care nici după peste două decenii n-au reușit s-o ducă la bun sfîrșit, semn al nivelului de importanță acordată culturii, și, pe de alta, un paradox psihologic. Ceaușescu* era un om cu instrucție sumară, dacă deschisese abia cîteva coperți, nu era nici pe departe "om al cărții". Faptul că un ins ca el, necultivat, rămas pînă în ultima zi cu metehne rurale și zgîrcit a acceptat un asemenea proiect de anvergură (europeană!) e unul din misterele naturii umane. Ce-i trebuia "lui" bibliotecă?! Putea, în cinci minute, să spună NU, să le ceară arhitecților ceva mai simplu și mai ieftin, căci nu urma să fie o clădire nici pentru el și Comitetul lui Central, nici pentru savanta sa nevastă. Și totuși a spus da, și clădirea există, ca un semn de întrebare din piatră.
*) O mare murdărie juridică este refuzul încăpățînat al autorităților noastre de a permite deshumarea rămășițelor pămîntești ale celui îngropat acolo unde se presupune că ar fi N. Ceaușescu. Atît din punctul de vedere pur-omenesc alături de cel creștinesc (descendenții să știe unde să pună o floare la locul de veci al părintelui), cît și din punctul de vedere istoric (România are dreptul să cunoască unde e mormîntul unuia din șefii săi de stat), acest blocaj e adînc imoral și ascunde, poate, ceva ignobil.
