Cu vreo 10 ani în urmă, a provocat oarece tărăboi un număr al unei reviste în care cîțiva semnatari îl cam luau în tărbacă – acesta e cuvîntul – pe Eminescu. Mentalitățile persistă și-n acest ianuarie 2008. Am rezumat și comentat unele din "contestări" așa:
1) Declarații de indiferență față de poezia și proza lui Eminescu ("poezia lui M.E. mă lasă rece… și proza lui M.E. mă lasă rece… nu am nici o afinitate cu poezia lui M.E." etc.). Ne lasă la fel de reci faptul insignifiant că pe un oarecare îl lasă rece scrisul lui M.E.
2) Ironii, mai suple sau mai din topor, la adresa întruchipărilor muzicale și grafice ale universului eminescian, de care poetul nu e cîtuși de puțin răspunzător. Chiar dacă respectivele opere (romanțe și alte cîntece, tablouri, statui, cu subiect eminescian) n-ar avea valoare estetică (unele au!), ce vină are Eminescu?!
3) Ieftine tentative de minimalizare a figurii literare a poetului pe motive ținînd de interpretarea vieții sale personale. S-a dovedit științific că Eminescu a văzut marea, așa că versurile sale despre respectiva întindere de apă își pierd automat aureola mitică: ce mare lucru să scrii versuri despre mare după ce ai și văzut-o la fața locului?!… Eminescu n-ar avea anvergură, de vreme ce a murit de sifilis și nu de "nebunia specifică geniului"… Eminescu n-ar avea cum să fie un poet de amploare, de vreme ce a iubit o biată "duduie provincială" și nu vreo arhiducesă sau măcar vreo celebră gînditoare metafiziciană cu doctorat la Sorbona… Platfusul mental al acestui tip de raționamente de țață sare în ochii oricui are un bun liceu la bază și mă scutește să mai zic ceva.
4) Critici la adresa "festivismului" și a manierei excesiv ceremonios-apologetice în receptarea actuală a operei eminesciene. În linii mari, acest lucru e just. Stilul encomiastic, închinăciunea, canonizarea etc. nu duc la nimic bun, a spus-o, încă de acum 60 de ani, și Călinescu. Mi-amintesc că, prin anii '80, lăudîndu-l pe un tînăr istoric literar, Mircea Scarlat, care observa că, în privința sensibilității olfactive și a finețurilor pe această linie, Macedonski e superior lui Eminescu, mi-am atras tunetele și fulgerele "unei anumite părți a presei", care-l apăra cam jandarmerește pe Eminescu. Eminescu trebuie citit cu spirit critic și respect, nu în transă. Nu e sacrilegiu să spui că sunt și lucruri vetuste în paginile sale.
5) Dubii asupra etichetei "poetul național". E de analizat ce sens are această sintagmă. Că Eminescu e un autor de însemnătate națională, e dincolo de orice discuție. Că scrisul său înglobează mult din spiritul și sufletul românesc, în cîtimea sa imuabilă, e la fel de incontestabil. Dar e tot atît de adevărat că acel articol hotărît, din "poetul național", poate inhiba sau crispa, dînd impresia că vrea să spună "cel unic și oficial", poziție care și pe dulcele Mihai l-ar mîhni peste măsură… Nu e mai "național" Eminescu decît Arghezi, sau decît Vasile Voiculescu, sau Blaga, sau Bacovia, sau Goga.
6) Prostii sau insolențe sub orice critică. La unison, doi condeieri supuneau unei incontinente bășcălii faptul că Eminescu e reprezentat gol în statuia din fața Ateneului. Pe amîndoi, nu-i ducea mintea la altceva decît să se prăpădească de un rîs gros, gîdilați de uimirea că "năframa" (sau "ștergarul") din jurul șoldurilor poetului stă acolo fără să fie bătută în cuie. Această hlizeală e ceva atît de penibil, încît ți-era jenă să le mai amintești că și Rodin l-a înfățișat pe Balzac (figură mult mai puțin lirică și cristică) gol din cap pînă-n picioare, fără năframă. Batjocura la care se preta unul dintre autori, imaginînd o statuie eminesciană cu cap rotativ și becuri în dreptul ochilor, e descalificantă, ca și, în alt pasaj, gluma trivială, chiar porcoasă, a altuia ("bigoții literaturii" ar practica felația sub veșmîntul lui Eminescu). La un asemenea nivel, nu te mai miri că acest din urmă articlier n-avea frison nici măcar în fața tragismului morții, trîntind un concesiv și sinistru "totuși" în pasajul: "soții Teodorovici, în prezent decedați ca urmare a unui totuși regretabil accident".
P.S. Fiindcă a fost 15 ianuarie, am întors capul de la sordida "actualitate". Despre scandalul "Norica Nicolai" aș spune doar atât: e emblematic pentru România absurdă de azi că șeful statului, în legătură chiar cu justiția!, practică un veto înverșunat – deși constituțional, în mod expres, NU are drept de veto.
