E, desigur, o iluzie să-mi închipui că, aflat în mrejele imensei fericiri care l-a cuprins în clipa zero a lui întîi ianuarie, cititorul – căruia-i adresez un politicos -La mulţi ani!- – ar putea fi atent la ce scriu eu aici. Mii de luminiţe care făceau poc! pe cer (luminiţe de la începutul unui nou tunel) îi spuneau că e cazul să fie foarte, să fie ultra-, să fie super-încîntat. Acelaşi lucru i-l spunea şi Băsescu, care, pentru chestia asta, îşi scotea şi paltonul, spre deosebire de Saddam, care nu şi l-a scos la întîlnirea cu laţul. Fiecare cu obiceiurile lui. Puzderia de artificii aveau rostul, pasămite, să vedem noi cum îl apucăm pe Dumnezeu de picior. Iar cititorul nostru, cu Curentul într-o mînă şi buletinul (de plastic) în cealaltă, stă ca piatra-n praştie, gata să ţîşnească spre ?ávropa cea primitoare de mărginaşi. Oare? ştiţi bancul cu cele trei întrebări fundamentale pe care şi le pune studentul la filosofie: 1. ce este Omul? 2. spre ce se îndreaptă el? 3. ce dracu* mănînc diseară? Sunt nişte milioane bune de studenţi la filosofie în Republica ?áuropeană România.
Oricum, cititorul nostru nu poate fi smuls din extazul cu douăşpe steluţe. Degeaba îi spun eu că s-au dat bani cu lopata pentru tămbălăul ăsta propagandistic (bani care puteau fi folosiţi pentru nevoi mai vitale decît nevoia de circ), că toată bubuiala aia strălucitoare şi tot pretextul ei de fond n-o să-i servească vieţii lui de zi-cu-zi nici cît servesc ventuzele la un picior de lemn, că Uniunea ?áuropeana nu-i o organizaţie de binefacere pentru teritoriile zdravăn jefuite, că decenţa şi cumpătarea sunt şi ele valori europene, mai ales într-o ţară în care ai milioane de oameni care -trăiesc bine- cu 50-100 de euro mari şi laţi. Îmi bat gura degeaba. Cititorul l-a auzit pe Preşedinte efectuînd numărătoarea inversă din trei în trei (după care, european!, n-a mai băut şampanie din sticlă: progres! ieri întuneric, azi lumină!); a auzit şi ceea ce un post de televiziune a numit Discursul familiei Columbeanu (către poporul de strînsură din curtea -reşedinţei familiei Columbeanu-, numărînd vreo zece gură-cască, plus cam tot pe-atîţia copii); a urmărit cu sufletul la gură senzaţionalul concurs închinat Măreţului ?áveniment, concurs la care s-au pus întrebări geniale, de genul: în ce localitate a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia? sau: în ce oraş este Farul din Constanţa? (răspunsuri corecte: Alba-Iulia, respectiv Constanţa) – toate astea musai că l-au narcotizat pe dragul nostru cititor. Mai cu seamă că, pe deasupra, de pe toate canalele era bombardat cu imagini cum se distrează -ai noştri-, ăia la Poiana Braşov, ăia pe litoralul bulgăresc, ăia la Acapulco, ăia la Nisa, ăia în Dubai şi aşa mai departe, de ziceai că suntem o naţie de miliardari, în care cei mai prăpădiţi sunt milionari în dolari…
În aceste condiţii, pot eu să-l culpabilizez pe simpaticul cititor pentru că i-a scăpat o fază fierbinte, mică, dar a naibii de importantă? Aia cînd un oficial zîmbăreţ şi fercheş a zis aşa, ca-n treacăt, că ar mai fi cam la vreo douăzeci de ani pîn* să fie bine. Dacă n-ar fi fost atîtea petarde, chiot şi jerbuliţe de lumini fistichii, drăguţul de cititor ar fi trebuit să se dezmeticească, măcar o ţîră, şi să zică: hait! Asta ce mai e? Păi stai, neică, alte generaţii de sacrificiu? Hai să numărăm. Comuniştilor, cît erau ei de cîinoşi, după cum s-a străduit să demonstreze irefutabil raportul prezidenţial, le-a luat cam vreo 17-18 ani pînă să ajungă la un nivel de trai suportabil, dacă nu chiar mulţumitor, pentru imensa majoritate: anii *65-*70. De la reinstalarea capitalismului, aceşti ani au şi trecut. Dacă-i excludem pe marii profitori ai întorsăturilor din decembrie, nivelul României de jos nu e nici la două treimi faţă de *89, nici la jumătate faţă de *68. Şi acum ni se spune: staţi blînd, nu vă buluciţi, s-ar putea să băgăm ceva, dar mai durează douăzeci de ani pînă deschidem!
