CIOROIANU. Nu sunt un prieten al ministrului Cioroianu. Ba chiar, dacă aș fi ranchiunos (nu-s), aș avea motive să-i port pică, n-a fost întotdeauna, în scris, fair-play cu mine. Ne despart, probabil, și unele vederi ideologice. Mi-a displăcut faptul că a acceptat să-l prezinte pe Antonescu, în ciclul "primii 10 români", făcînd un joc, din păcate, asemănător cu cel al avocaților de la "procesul" lui Ceaușescu, care mai mult îl acuzau decît îl apărau. Am scrîșnit cînd, sub ministeriatul său, s-a acceptat, în documente românești, ideea perfidă de "limbă moldovenească". Așadar, nu cred că pot fi bănuit de dubioase afectivități.
I-am ascultat faimoasa declarație, în care spunea că cei care fac țara de rușine ar trebui trimiși în niște batalioane, în deșertul Egiptului. Reacțiile au fost vijelioase și se pare că vor duce la înlocuirea lui. Să dea Dumnezeu să vină cineva mai bun, știm că nimeni nu e de neînlocuit. Dar ceea ce s-a întîmplat mi s-a părut, de fapt, o mare ipocrizie, care acoperea o veninoasă voluptate a demolării. Cioroianu e, totuși, un om cultivat, manierat, stilat, agreabil. Sigur că e uneori arogant – sau pare astfel -, bine-nțeles că siguranța de sine pe care o afișează calcă pe nervii multora care-l invidiază, dar omul ăsta a scris niște cărți și niște articole din care putem ști foarte bine ce și cum gîndește. "Rasism", "xenofobie", "Hitler", "Transnistria"? Enormități. A vedea în fraza aceea, spusă la telefon, în care nu era vorba de nicio etnie, mai mult decît o simplă metaforă a indignării e o fățărnicie crasă. Tocmai exotismul imaginii, străin de orice realitate românească (deșert, Egipt) arată limpede că e vorba de o hiperbolă ad-hoc pentru ideea de pedeapsă aspră, exemplară. Dacă spunea "Trebuie să dăm de pămînt cu cei care ne fac de rîs!", se înțelegea, oare, că e adeptul torturii, al tragerii pe roată?! Dacă ar fi scăpat un mînios "Arză-i-ar focul pe cei care ne compromit!", ar fi sărit oengeurile, ligile și corecții-politic să țipe că Cioroianu vrea reintroducerea arderii pe rug?! Sunt de acord că un ministru de Externe trebuie să-și măsoare bine fiecare cuvințel, sunt de acord că fraza nu e o capodoperă de diplomație (ca și adaosul, auto-ironic, că "asta nu se va întîmpla prea curînd"), dar de aici și pînă la a vedea în Cioroianu un campion al șovinismului e o distanță pe care numai reaua-credință o străbate. A nu mai fi ministru nu e o catastrofă, el e un om de valoare a cărui carieră rămîne deschisă, va plăti, probabil, pentru că, neatent, a încercat să fie mai "natural" și mai "literar" decît se cuvenea – dar și fariseismul incriminărilor rămîne o realitate flagrantă.
ELODIA. Am citit și văzut recent mai multe știri în care se constata, cu clară nemulțumire, că statul român a consumat pentru căutarea avocatei din Brașov o sumă mai mare de bani și timp mai mult decît pentru căutarea unor copii dispăruți. Era, în acest tip de știre, o insinuare clară că poliția n-ar fi corectă, că ar fi părtinitoare, cu nuanța melodramatică strecurată și ea implicit că, vezi d-ta, pe o femeie cam nu-știu-cum o caută jandarmii și scafandrii, dar pe niște bieți copilași, nu. Punctul de vedere mi se pare fals. Mai scandalos decît cheltuiala ar fi să se îngroape cazul. E posibil ca poliția să fie mai asiduă pentru că e implicat și un polițist. Foarte bine dacă e așa. E posibil și ca insistența să se datoreze presiunilor opiniei publice și ale mass-media. Din nou, foarte bine. În fine, e perfect posibil ca în cazul pruncilor dispăruți să fie, pur și simplu, în mod obiectiv, mai puține piste, înfundate, epuizate, nu rea-voință.
CHIRIEAC. Am urmărit cu interes "cazul Bogdan Chirieac" (pe care îl cunosc personal doar la nivel de bună-ziua-bună-ziua). N-am făcut în viața mea afaceri, și genul meu de viață e la antipodul celor care au posibilitatea de a mînui milioane de euro. Dar știu ce înseamnă capitalismul. Și am niște nedumeriri apropo de "punerea la zid" a acestui jurnalist de calitate. A făcut afaceri cu statul. Dacă afacerile nu au fost corecte pînă la micron, dacă nu s-au respectat integral procedurile legale, să intervină Procuratura și să i se aplice pedeapsa meritată, fără milă. Iar mass-media să dezvăluie vituperant poltroneria, lucrătura ilicită, adică să focalizeze pe aspectul penal, care-l subsumează oricum pe cel moral. Dar dacă, totuși, au fost corecte? Care e, atunci, problema? Nu îngăduie deontologia ca un jurnalist să facă și altceva decît articole? (Păstrînd proporțiile: și Balzac a făcut, cu disperare, afaceri). A vinde ceva statului o fi ca și cum te-ai înhăita cu Rîmaru, cu Al Capone sau cu Fane Spoitoru? O fi statul, în sine, o entitate compromițătoare, cine are tangență cu el devine un nefrecventabil, un proscris? Chiar nu înțeleg. Deci: ori tranzacția e ok, și atunci tărăboiul e o josnicie, ori nu e ok, și atunci e o chestiune de cătușe, nu de "moralitate" sau "compatibilitate".
