De ce e școala românească în halul deplorabil în care e? Ce-i lipsește, dincolo de bani? În primul rînd: cele trei autorități.
AUTORITATEA INTELECTUALĂ. Autoritate intelectuală are un profesor care știe bine ce are de spus și o face într-un mod agreabil și clar, vivace și fără clișee. Cîți asemenea oameni mai rabdă să rămînă în învățămînt, pe un salariu mizerabil și în condiții, adesea, medievale? În mii de școli, la mii de catedre, locul celui știutor de carte e ocupat de un suplinitor care a trecut la limită un examen prăpădit, și care "predă" și Chimia și Integrarea Europeană și Sportul. Are autoritate intelectuală dascălul care stăpînește principiile și practicile docimologiei (teoria evaluării) și care nu dă fie 9 și 10 pe linie, ca să arate că e "de comitet", fie note contra "cost". Cîți astfel de inși au mai rămas în sistemul devenit un soi de loc al "ultimei opțiuni" (cînd nu găsești nimic altceva, te pripășești la o catedră)? Cîți astfel de inși rezistă fie presiunilor politice, din partea părinților-granguri, fie presiunilor ierarhice, din partea directorilor cu mentalitate ceaușistă ("promovare 99,99%")?
AUTORITATEA MORALĂ. Nu poți învăța nici istorie, nici matematică, nici orice altceva de la o persoană care nu e respectabilă, de la detalii (cum rîde, cum se îmbracă, ce gesturi face, cum se mișcă), pînă la ansamblu (caracter, ținută morală). Nu poate avea loc acel flux spiritual al procesului de "predare-primire", acea obligatorie comuniune mentală, dacă cel din fața învățăcelului e un individ care nu-și poate stăpîni nervii, aruncînd cu obiecte, înjurînd, lovind, sau, la polul opus (dar cu efecte similare), un individ cu ținută frivolă, bășcălioasă, pus pe sporovăieli de umplut vremea și bancuri ieftine. Multe cadre didactice, depășite de situație, stresate și complexate, recurg la acest stil de "prosteală", în speranța de a cîștiga popularitate. Rezultatul e alterarea iremediabilă a prestigiului.
AUTORITATEA INSTITUȚIONALĂ. Aici avem de-a face cu două componente. Pe de-o parte, autoritatea instituțională a întregii structuri, pe plan național: demnitatea ideii de școală, de învățămînt, de valoare percepută public a instrucției și a culturii, a cizelării. Pe de alta, autoritatea instituțională a unei școli anume, cu conducerea ei, organizarea ei, regulamentele ei.
În ambele direcții, situația e dezastruoasă.
Simțămîntul dominant în România anului 2007 e că învățatul e pierdere de timp și mai bine te așezi pe făcut money. Modelele propagate cu insistență sunt niște neisprăviți care au dat (să nu ne întrebăm cum) lovituri financiare, au bani cu ghiotura, apar toată ziua și toată noaptea la televizor și strecoară în milioane de minți concepția că asta e soluția: șmecheria, lipsa de scrupule, venalitatea, aranjamentul. Ceea ce ține de cultură e marginalizat, exilat în zona hobby-ului, a bizareriei demne de condescendență. Are "suces" vulgaritatea, dezinvoltura țopîrlănească, brutalitatea zglobie, miștocăreala, spoiala mondenă. Să nu ne lăsăm înșelați de proliferarea universităților (numai prin cătune n-au ajuns) și de goana după diplome. Acestea din urmă nu sunt, pentru foarte mulți, decât niște ornamente ale CV-ului, nicicum dovada unor acumulări, a unei rafinări formative.
Iar la nivelul cutărei școli propriu-zise, nu e zi să nu se vadă ce vraiște domnește în aceste așezăminte. Profesorii sunt nemotivați salarial și trăiesc o continuă frustrare, dispozițiile ministeriale se schimbă de mai multe ori pe an, politica de partid face ravagii la toate nivelele; elevii, zdravăn modelați de televizor, bar și club, constată că orice s-ar întîmpla, "cîinii latră, caravana trece" și sunt pătrunși de senzația deplinei impunități.
Așa cum în biologie se spune că în ontogeneză e miezul filogenezei, în școala românească se reflectă și se regăsesc, în mic, toate tarele societății de azi. Lipsa de prestigiu și de autoritate a statului are un corespondent perfect în lipsa de prestigiu și de autoritate a școlii. Cînd statul nu e-n stare să-și protejeze cetățenii, cînd statul scapă de sub control județe întregi care se cred autonome, cînd statul tolerează zone în care încasarea banilor pentru curentul furnizat se transformă într-un mic și deșănțat război civil, cînd statul împarte dreptatea după portofelul clientului, cu alte cuvinte: cînd statul însuși e bicisnic și escroc – e "firesc" ca și școala să fie un teritoriu al anomiei, al tranzacțiilor, al șpăgii, al violenței, al drogului și alcoolului (țigara e aproape obligatorie!), al formei fără fond și al fondurilor fără forme.
